„Daca vrei sa castigi, alearga 100 de metri. Daca vrei sa traiesti o experienta, alearga un maraton. (Emil Zatopek)
Merg de mulți ani pe munte, de vreo 7 mai exact, ani în care m-am bucurat de liniștea și peisajele montane, de nopțile petrecute în jurul focului, de potecile bătute la picior alături de cei mai dragi prieteni. Daar, nu am participat la vreun maraton, deși am avut câteva tentative de-a lungul anilor. Cum nimic nu este întâmplător, zic eu, înainte de alege proba la care să particip, primesc un telefon de la un prieten din același oraș cu mine și mă întreabă dacă nu merg la maraton, în Retezat. Și uite așa ne-am strans la Retezat marathon 4 leneși (Eu, Florin, Simi si Ghiunti), care nu prea le aveau cu alergatul.
Am ticsit mașina cu bagaje, că abia avem loc să respirăm, ne-am oprit să luam de mancare la Kaufland, plus ceva bere. Se aproprie weekend-ul, iar drumul devine un furnicar, se circulă bară la remorcă și mai mult stăm decât avansăm pe european, spre Deva.
Dupa ani lumină de mers ajungem în Râușor, unde era plin de munțomani frumoși, corturi și voie bună. Ne punem si noi corturile lângă mașină și o luăm cătinel spre cabană unde trebuia să ne primim pachetul și nr. de concurs pentru marathonul de mâine. Intram în vorbă cu alți participanți și mai aflam ce ne așteptă maine, pe poteci. Mâncăm bine după repatriere și mai povestim la un vin de casă (consolarea ficatului).
Zarim prin cort lumina calda a diminetii, semn la care ne punem sa pregatim rucsacelul (ala de 15 litri), dar noi l-am umplut de parca urma un picnic sus la Bucura. Florin a zis sa facem paste, iar toti au fost de acord, deoarecele el le-a pregatit. Noi am facut ceaiul si am pregatit mancarea pentru marathon. La 7 jumate urcam si noi la cabana sa ne confirmam participarea si sa ne pregatim de start. Noi eram zimbri, adica participam la proba de semimaraton.
Incet, dar sigur, se apropia startul. Toti eram entuziasmati, bucurosi de soarele ce scalda muntele si de lumea frumoasa ce ne inconjoara. Vad multi marathonisti cu experienta, cu o pregatire de invidiat, nu ca mine, cu 2 saptamani de alergat pe stadion inainte de maraton…plus ceva ture cu bicla (in care ne mai opream la o bere).
Se da startul, iar lumea incepe sa alerge, unii mai incet, altii mai repede, iar altii mai deloc. Nu vroiam sa devenim vedete, dar nu am putut refuza camerele de filmare a unor posturi de televiziune, care urmareau lumea ce s-a pus in miscare. Elita, adica cei care alergau din nastere, au inceput sa lase in urma pe cei ca noi, adica cu un atrenament mai modest.
Alergam bine si ma bucuram de aer si de peisaj, asta pana am inceput sa urcam. Si la deal alergam binisor, dar incepea sa se incalzeasca si am mai scazut din viteza. Ajunsi in jnepenis, poteca se mai ingusteaza, iar unii merg deja la pas, dar eu continui sa alerg…mai incet, sa nu fortez ambrajul. Echipa noastra s-a rasfirat pe traseu, dar tot la finish trebuia sa ajungem.
Mai trag cate un cadru in drum spre primul check point, varful Retezat. Incepem sa alergam pe lespezi mari de piatra, fapt ce pe mine ma bucura, dar nu si pe ceilalti. Am trecut de 2000 m in altitudine, din cele aratate de altimetrul unui participant. Creasta ne ofera privelisti de basm, paduri cat poate cuprinde privirea si creste salbatice pe care noi ne vom testam limitele.
Am ajuns? Dupa 2 ore de urcus continuu, uita-ne in varf de munte. Nu-i un timp demn de cartea recordurilor, dar noi suntem multimiti. Rog pe cineva sa imi faca cateva poze pe varf si ma opresc sa iau o gustare revitalizanta. Le multumesc voluntarilor pentru eforturile facute si plec la vale.
Urmez cresta in alergare usoara pana in Saua Retezat, coborand pe lespezi. De aici creasta isi pastreaza orientarea spre SE, cu urcusuri mai domoale, dar privelisti unice oferite de Rezervatia Gemenele cu Lacul Gemenele. Vremea tine cu noi, deocamdata, doar cativa nori rataciti pe intinsul cerului. Pret de cateva minute merg la pas, timp in care am schimbat cateva vorbe cu un Munto-marathonist. Trecem si de poalele varfului Bucura si reincep sa alerg, la vale, binenteles.
Se zaresc cativa muntomani rataciti printre maratonisti, probabil in drum spre Zanoaga. Ajung curand la cel de al 2-lea punct de control si revitalizare, cel de la lacul Bucura (2.040 m alt. ), acesta fiind cel mai mare lac glaciar din Romania, unde sunt intampinat cu aplauze si primesc in graba un pahar cu bautura energizanta. Imi noteaza timpul realizat pana in acel moment, mai degust din fructele confiate si viteza spre Curmatura. Ajuns in Curmatura Bucurei arunc o privire spre lac si incep sa cobor de la 2206 m.
Cobor in alergare, dar cu grija sa nu iau in brate unul din cei 20 de studenti ce trag sa ajunga in creasta. Lumea ne incurajaza si ne felicita pentru ce facem, iar noi le multumim si le uram carari cu soare. Trec repede si de Lacul Pietrele si ma indrept spre Bordul Tomii, unde ma opresc sa alimentez bidonul cu apa. Imi era cam cald (mergea o bere rece), noroc ca se aduna nori de ploaie si mai scap de razele soarelui. In coborare spre Cabana Pietrele intalnesc un tip si apoi ceva mai jos si o tipa, ambii alergau bine, dar am alergat impreuna ultima portiune pana la cabana.
Ajung si la punctul 3 de control, adica cabana Pietrele, ne revitalizam si aici, primim felicitari si incurajari, dupa care iar urcare. Eu deja incep sa resimt tura de alergare, asa ca o las mai domol. Din urma ma ajunge un tip cu un antrenament remarcabil, care ma incurajaza si trece repede pe langa mine. Alergam de aproape 4 ore, timp in care am parcurs o distanta considerabila. Incep sa urc, dar la modul pas cu pas pentru 15 min, spre Culmea Lolaia. Sus in Culme era plin de afine si cativa muntomani care le savurau. Unul dintre ei ma fotografiaza in alergare, dar ma opresc imediat ce trec de el sau beau apa, nu de alta, dar vedeam lacuri si palmieri de sete.
De aici stiam ca nu mai catar nimic, doar la vale pana trec linia de finish. Ma simt destul de obosit, dar norii negri ce se aproprie ma motiveaza sa nu stagnez prea mult. Traseul din Culmea Lolaia pana in Rausor este absolut magnific, serpuieste aproape in totalitate prin padure, dar mai traverseaza si cateva poiene tare fain, cu izvoare. Mai am vreo jumatate de ora pana la cabana si finish, daar incepe sa picure, nu ceva semnificativ, fapt ce contribuie la sporirea vitezei de coborare.
Zaresc dintr-o poienita poarta ce semnifica incheierea semimaratonului. Pe ultimul km de traseu merg aproape la pas impreuna cu Dragos, un concurent care ratacise traseul pe Valea Stanisoarei si ultimii 400 de metrii ii parcurgem pe ploaie, dar trecem linia de finish in aplauze. Sunt foarte fericit si multumit ca am reusit sa termin Retezat Marathon in 5 ore jumate. Alerg, dupa ce primesc medalia si se trag cateva cadre cu noi la finish, spre cabana, unde ma astepta Florin si imi validez timpul de parcurgere.(urmeaza si fotografii, dar trebuie sa le primesc).
Aveam un sentiment de deplina multumire, o stare greu de descris in cuvinte, dar un maraton se traieste in alergare, alaturi de oameni minunati, iar bucuria si satisfactia interioara pe care o ai odata ce ai trecut linia de finish sunt de nepretuit. Tin inca odata sa le multumesc organizatorilor si voluntarilor care au facut posibil acest maraton.
„Cerul şi-a schimbat veşmântul.
Ploaia parcă stă să-nceapă.
Printre brazi coboară vântul
Ca un foşnet lung de apă.
Adâncit în gânduri multe
Baciul stă şi nu-şi dă seamă
C-a rămas în loc s-asculte…” (G. Toparceanu, Balada Muntiilor)
Il asteptam si pe Ghiunti, timp in care mai povestim cu ceilalti concurenti si ii admiram pe cei ce trec linia de finish pe o asemenea ploaie. De cum ajunge Ghiunti mergem la Pasta Party, unde ne asteapta cateva feluri de paste cu varza si carne, tuica, bauturi revitalizante si multa voie buna. Nu am vazut de ceva timp asa multi muntomani la un loc, fiecare povestind turele de anul acesta, marathoanele la care participasera, toate la un pahar de vin bun. Ajunge si Simi intr-un final, obosit, dar tare fericit, mai ales cand s-a servit palinca, care a venit la fix dupa ce il plouase o buna portiune din traseu.
(Eu, Ghiunti si Simi dupa ziua de alergat)
Mergem la corturi sa ne spalam si sa ne schimbam, iar apoi revenim pentru premierea celor mai buni. Inca mai sosesc participanti, mai ales de la proba de maraton, dar era de asteptam, mai ales ca traseul devenise mai dificil dupa ploia torentiala ce a spalat potecile. Ii aplaudam si ii admiram pe cei de pe podium, iar dupa ce premiera se organizeaza o tombola la care se puteau castiga diverse echipamente montane, tombola la care Florin castiga un maieu pentru alergat (bun si acesta pe gratis). Dupa ora 11 ne retragem pentru un somn bine meritat.
Dimineata avem parte de cer senin si un aer proaspat, ceva atat de placut dupa ziua de ieri. Mancam bine si diversificat, ne facem un ceai cu lamaie, pentru a ne reincarcam bateriile greu puse la incercare in ziua precedenta. Florin, Simi si Ghiunti o taie spre casa, deoarece incepeau munca de luni, dar eu decid sa mai bantui vreo 2 zile. Imi iau ramas bun le urez drum, iar apoi imi pun casa in spate. Incep anevoioasa urcare alaturi de cativa muntomani pe traseul spre culmea Lolaia, traseu prea bine cunoscut de ieri. Se formase un noroi dupa ziua de ieri, de nu stiam pe unde sa il ocolim.
„Prin sălbatice pripoare,
Pe sub poale verzi de cetini,
Pe potecă fără soare,
Ori străbat în pas alene
Luminişuri fără flori,
Singuratice poiene
Cu mesteceni visători…”(G.Toparceanu)
Ajunsi in Culmea Lolaia suntem rasplatiti cu un peisaj minunat, o liniste deplina pe creasta si un albastru de poveste pe intinsul cerului. Coboram spre Valea Stanisoarei, loc in care ceilalti se indreapta spre Gentiana, dar eu continui sa urc pana la Lacul Stanisoara, loc unde ma fac comod pe o lespede. De la lac urc in Culmea Stanisoarei pe o peteca nemarcata, dar cunoscuta de muntomani. Repede ajung in Culmea Stanisoara, dar caut putin poteca ce coboara, observand cateva momai mai jos, asa ca le iau ca reper si incep sa cobor. Era plina de flori poteca, loc de unde se vede si valea Pietrele cu Lacul omonim. Se vad in vale o multime de turisti ce urcau spre Bucura, iar cativa dintre ei il zaresc si pe ratacitul de mine, care acum cauta lespezile ca sa ajunga la buza lacului.
De cum ajung la marginea lacului ma opresc la o bine meritata masa. In jurul apei scristaline a lacului sunt multi opriti la o scurta pauza, fie de odihna, fie de fotografiat. Eu lenevesc aproximativ jumatate de ora si continui sa urc. Pe portiunea cea mai abrupta inainte de ajunge in Curmatura Bucurei ma incalzesc si transpir foarte tare, noroc cu caldura soarelui care ma ajuta putin. Sus in Curmatura fac un nou popas, in primul rand pentru ai suna pe cei dragi, dar si pemtru a ma bucura de linistea si privelistea din jur.
Pana la locul de campare cobor alaturi de o gasca de studenti, tare veseli si ajungem incet la marginea sudica a lacului. Era trecut de ora 2 cand incep sa pun cortul, dar il desfac si ma intind pe izopren jumatate de ora sa admir ce natura a creat. Vantul incepe sa sufle cu putere, dar era atat de placut la soare, ce sa fac eu cortul. Totusi ma mobilizez sa imi pun cortul si sa imi aranjez lucrurile, dupa care scot primusul de la naftalina si imi fac o supa. Dupa ce evapor hrana, merg sa ma spal si revin in camping la povesti cu ceilalti muntomani din camping. Seara se arata una superba pe marginea lacului, un cer senin si plin de stele completate de o serie de povesti nocturne.
Tarziu intru in cort si mai citesc dintr-o carte putin, iar cand somnul isi face aparitia, opresc frontala si trec pe modul de hibernare. Dorm dus pana dimineata, mai ales ca eu nu ma recuperasem prea bine dupa ziua de alergat, dar ma trezesc odihnit si fericit. Cum ies din cort, aerul rece ma trezeste complet, iar soarele ascuns inca de creste, isi face greu aparitia pe cerul de un albastru marin. Toata lumea era la soare, unii incep sa stranga corturile, unii mananca, iar subsemnatul strange alene cortul si apoi se hraneste. Doi ciobani vand branza si lapte proaspat, lucru ce ii bucura pe turisti, dar si pe ciobani, care obtin un pret bun.
Aleg sa cobor spre sud, prin Poiana Pelegii, treaseu pe care nu am reusit sa il parcurg pana acum. Pana in Poiana cobor alaturi de un cuplu de muntomani, admirand superba vale ce se afiseaza printre brazi. Intilnim o multime de turisti ce urca dinspre Poiana, o parte muntomani, iar o parte parca au venit la o plimbare pe un bulevard de promenada.
Prin Poiana Pelegii erau cateva corturi ratacite, ascunse la umbra brazilor, cativa muntomani se perindau pe la usa cabanei Salvamont si eu care caut poteca spre Buta. Muulte masini si alte motorizate la capatului drumului forestier spre Poiana, evident erau si multi pantofari veniti la munte ca la mare, ca doar ei vin cu masina. Trec repede de Homo sapiens si alene incep a urca poteca care dupa vreo ora ma scoate-n creasta, unde privirea este atintita spre salbaticele creste ale Retezatului. Camparea este interzisa, ne avertizeaza placa ce marcheaza pozitioanarea lacului Taul Papusii, situat la aproape 2000 m altitudine. ”Căldură mare, mon cher!”
Scot harta si busoala si caut diverse repere, aveam parte de cer senin spre sud si un indicator trecut prin cateva ierni imi arata ca nu mai e asa mult pana la Dunare, doar ceva peste 40 de ore. Iar sunt singur pe cresta, asa ca astept doi muntomani la umbra jnepenisului, timp in care bag ceva repede pe sub mustata. Lenea isi face apartitia, asa ca ma itind pe izopren la soare, lucru pe care il fac si celilati doi muntomani dupa ce sosesc, pret de 5 min. Traseul spre sud era destul de tentant, dar resursele culinare din rucsac erau insuficiente pentru aceasta incursiune.
Incepem sa coboram poteca serpuita spre Buta, admirand salbaticia vaii si poiana superba ce gazduieste cabana. Undeva la jumatatea traseului, intalnim doi oameni trecuti de prima tinerete, dar cu vointa mare de a ajunge in Poaiana Pelegii. Pamantul rasuna sub picioarele noastre indata ce incepem sa alergam, dar dupa o plonjare in boscheti datorita unor radacini, revenim la mersul la pas. Eram tare entuziasmati de zona cabanei, dar si cabana este unda autentica de munte, cu multi muntomani care si-au petrecut zile minunate alaturi de prieteni.
Ei raman la cabana, iar eu incep sa cobor pe forestier, drum ce se dovedeste cam anevoios de parcurs. Valea era superba si o liniste deplina domnea intr-insa, doar adierea vantului mai spargea linistea. Pe drum spre cabana urcau ciurdele de turisti, cam obositi de drum si de caldura, dar cantand de bucurie. Eu bag mana in rucsac dupa harta si cercetez pe dansa cate bataturi mai am de facut pana la Cheile Butii. Mi se cam luase de forestier, dar uite ca norocul imi surade si ies intr-o poiana superba, plina de capite de fan, loc de unde se coboara spre Chei.
Parcurg si cheile, doar eu cu mine si dupa multi km de bantuit pe drum ajung in Campul lui Neag. Intreb in stanga (in dreapta nu aveam pe cine) de unde sa iau un microbuz spre Petrosani si repede sunt indrumat sa merg spre capul unui pod. Ma pun la umbra si incep sa mananc de parca maine incepe razboiul, dar sincer a fost un traseu lung si istovitor. Ajunge si microbuzul, dar mai stam 15 min, pana se mai aduna lumea si soferul imi povesteste ce bine era odata in Valea Jiului, iar eu il aprob.
Plecam, iar aceasta zona imi arata la fiecare km ce poteniat are si ce peisaje are de oferit, pacat ca nu se pune in valoare. Merg in masina de oameni ce tocmai au iesit de la munca, unii de la camp/gradini, iar muntomani cat sa ii numeri pe degete.
Si uite asa am petrecut 4 zile de poveste prin Retezat, participand la un maraton alaturi de oameni frumosi, unde am concurat cu mine in primul rand si nu cu ceilalti participanti, iar in al doilea rand, am avut sansa de vedea care imi sunt limitele. Febra musculara si-a gasit loc repede dupa zilele pe munte, semn ca un antrenament mai temeinic era tare bun. Carari cu soare!
Cu drag,
Paul
